Odată cu moartea fostului președinte Ion Iliescu, pentru unii se închide o epocă. Pentru mine, el rămâne figura emblematică a tranziției bolnave și al falsului restart istoric cu care România și-a început drumul postcomunist.
L-am criticat adesea. Și n-am făcut-o din pasiune revanșardă, ci din luciditatea amară a celui care vedea în acest lider politic deopotrivă un produs specific al vechiului regim și un arhitect cinic al celui nou.
Ion Iliescu nu a avut nici cea mai mică intenție să dărâme comunismul, ci a venit la putere cu misiunea de a-i conserva esența sub aparențe democratice. A schimbat decorul, dar a păstrat mecanismele. A inventat „democrația originală” ca scuză pentru prezervarea rețelelor de putere ale Securității și ale Partidului Comunist. Și de aici ni s-au tras cele mai mari rele.
Sub patronajul său s-au petrecut unele dintre cele mai rușinoase episoade ale istoriei noastre recente: Revoluția confiscată, morții din…