După obținerea independenței de stat în anul 1877, statutul comunității evreiești din România a devenit o problemă centrală în dezbaterile politice naționale și internaționale. Deși Tratatul de la Berlin din 1878 condiționa recunoașterea independenței țării de acordarea de drepturi civile tuturor cetățenilor, indiferent de religie, clasa politică de la București a modificat Articolul 7 din Constituție pentru a permite doar împământenirea individuală. Acest mecanism birocratic a lăsat marea majoritate a populației evreiești în starea de apatrizi, lipsiți de drepturi politice și supuși unor restricții economice severe. Emanciparea deplină a evreilor români a fost realizată abia după Primul Război Mondial, prin Constituția din 1923.
Holocaustul în România
Perioada interbelică a fost însă marcată de ascensiunea rapidă a mișcărilor de extremă dreaptă, culminând cu instaurarea regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu în…